Odata cu stingerea ultimelor zbateri ale motorului, s-a lasat o liniste ce pare ca este venita dintr-un alt timp. Descalec fara sa mai iau cheia din contact. Oricum nu se vede nimeni in jur. E cald. Inabusitor. In zare, orizontul pluteste unduitor datorita caldurii, undeva intre albastrul cerului si galbenul pietrelor.
Simt cum o picatura de sudoare se prelinge incet pe fruntea proaspat eliberata din casca moto. Ma uit din nou in cobur desi stiu deja ce o sa gasesc acolo. Sau mai degraba ce nu o sa gasesc: nimic de mancare. Este ora pranzului si aventura “hai sa gasesc un popas cu umbra si ceva de mancat” a esuat in fata unei cetati vechi. Departe de orice asezare umana. Departe de orice miscare.
Unde sunt exact? Nu stiu. Undeva dupa Erfoud, in estul tarii, aproape de desert. Dimineata racoroasa in care am plecat din Romania spre Maroc, pare foarte indepartata. Desi nu au trecut nici doua saptamani de atunci. La fel de indepartate par si toate restaurantele pe langa care am trecut in toate aceste zile. Nu imi mai amintesc nici macar cand am vazut ultima oara un magazin sau dugheana de sat.
Imi iau sticla de apa (ce bine ca am umplut-o dimineata) si ma indrept incet spre arcadele galbene. Stii sentimentul acela ca esti singur? Ca poti sa tipi, sa vorbesti, sa faci ce vrei tu si nu ar fi nimeni sa te auda sau sa te vada? Asa ma simt eu acum. Desigur, civilizatia, intr-o forma sau alta, este pe aproape. In zilele noastre mai sunt prea putine locuri unde doar spatiul in sine poate oferi izolare. Parti din Alaska, Patagonia, Siberia, Estul indepartat. Dar spatiul poate sa fie ajutat si de o alta dimensiune: timpul. Alege-ti bine perioada (intentionat sau – in cazul meu – neintentionat) si iata cum poti sa fii teleportat intr-o lume pustie in care poti sa mori de foame si nu te-ar vedea nimeni facand asta. Sau cel putin asa ar fi spus Andreea daca s-ar fi aflat aici. Dar nu este. Sunt singur. Asa, gandurile mele se lovesc doar de peretii vechi de sute de ani. Iar acestia nu se sinchisesc sa-mi raspunda. Ma asez pe o piatra in mijlocul curtii interioare si privesc in jur. Ce viata, ce aspiratii si, in cele din urma… ce soarta or fi avut stapanii acestor locuri? Dintr-un colt al curtii, turnul vechi pare sa fie un martor tacut al acelor vremuri.
Ei, uite vezi, de aceea nu e bine sa “gandesti cu stomacul gol”, incepi sa devii prea serios, mai baiete.
Imi aduc aminte ca in buzunarul de la geaca moto am niste grisine, luate undeva prin Italia, acum vreo 7 zile. S-au cam faramitat intre timp, da’ nu e momentul sa fac mofturi. Bun, deci “paine si apa”, dejunul campionilor. Nu este insa rau deloc. In calatoria asta m-am intors la modul de a manca pentru a trai, nu pentru placerea de a manca. Cum naiba sa fac oare sa mentin asta si cand ma intorc “dincolo”? Dincolo adica inapoi la viata “sendentara” cea in care calatoresti de la birou acasa si de acasa la birou. Oare este macar posibil? O adiere calda ma readuce in prezent. In loc sa ma racoreasca, vantul pare mai mult sa incurce situatia, venind parca dintr-un cuptor deschis.
Imi indrept privirea inapoi spre iesire, dincolo de care Lucy ma asteapta cuminte, scaldata in soare.
Sta putin sui, ca orice motocicleta ce se odihneste pe cricul lateral. Ma indrept incet spre ea. Nici timpul nu pare ca se scurge in locul asta, deci notiunea de graba nu prea are sens. Frumoasa mai este motocicleta asta. O am deja de cateva luni bune dar de fiecare data cand ma apropii de ea nu imi pot stapanii un zambet. Un Moto Guzzi V7, un fel de cafe racer de felul ei, iat-o scoasa din oras, ducandu-ma hai hui prin Maroc. S-ar putea spune, la propriu si la figurat, ca suntem putin… plecati de acasa. Invart cheia in contact si apas usor starter-ul. Pistoanele pornesc promt iar Lucy se scutura usor stanga dreapta, spunandu-mi parca: “Suntem gata de drum!”
